Era o dimineață senină de primăvară, în inima munților unde Mureșul și Oltul își caută izvoarele printre stânci și păduri tăcute. Razele soarelui se strecurau printre crestele înzăpezite, mângâind vârfurile brazilor cu o lumină caldă.
Aerul păstra prospețimea unei lumi abia trezite, iar ceața din văi plutea leneș printre casele risipite pe dealuri.
De departe, se auzea sunetul trenului – tru-tru – urcând încet către depoul de la poalele muntelui. Călătorii coborau unul câte unul, trăgând în piept mirosul de pământ umed și rășină, în timp ce pașii lor se risipeau pe cărări de piatră. Cei mai mulți călători porneau pe poteci neumblate, către satele ascunse în pădurile de brad sau spre treburi numai de ei știute. Doar unul pășea în direcția opusă, către depoul feroviar. Purta o geantă neagră și pășea cu o liniște firească, fără grabă. Avea chip senin și o privire blândă, cu ochi albastri ce păreau să împrumute limpezimea cerului. Când ajunse în dreptul șinelor vechi, un scâncet slab, aproape stins, îl făcu să se oprească. Miau... Se aplecă ușor, urmând sunetul, și zări printre șine un ghem de blană murdar și ud.
Un pisoi, zgribulit și singur, cu blănița lipită de trupul firav. Părea rătăcit de ceva vreme, poate din noaptea trecută, când tunetele păreau că sfâșie cerul iar ploaia se prăvălise cu o forță neobișnuită. În albia Mureșului, apele încă tulburi povesteau despre stihia care trecuse.
Totul a început cu un fluture. Un dans ușor de aripi albastre, tremurând în aerul umed, l-a atras pe blănos mai departe de culcușul cald de lângă mama și frații lui. Curiozitatea, acel foc nestins din orice ființă tânără, îi umplea lăbuțele de nerăbdare. Fluturele s-a ridicat, apoi a dispărut printre ierburi. Un greier i-a luat locul, cu sunetul său sec, hipnotic. L-a urmărit și pe el. Apoi alt zumzet, altă mișcare — iar lumea s-a tot lărgit, pas cu pas, până când pisoiul s-a trezit departe.
Cerul se întuneca pe nesimțite. Norii s-au strâns deasupra munților și, fără avertisment, vântul a început să răstoarne frunzele și crengile. În doar câteva clipe, ploaia a început să cadă cu o intensitate halucinantă — nu picuri, ci cortine de apă. În zonele muntoase, apa se adună repede: izvoare se transformă în torente, iar pârâiașele liniștite devin râuri repezi. Pisoiul s-a văzut înconjurat de forțe pe care nu le putea înțelege. Un val l-a luat pe sus — nu era mare, dar suficient cât să-l smulgă din locul unde se oprise. Apele repezi, născute dintr-o ploaie bruscă de munte, l-au purtat printre tufe, pietriș și frunze învolburate, rostogolindu-l și udându-l până la piele. Când totul s-a domolit, l-au lăsat sleit lângă o rocă rotunjită de timp și apă, aflată aproape de canalul de captare a apei ce alimenta instalațiile depoului. Era o apă curată, moale și limpede ca sticla, răsfrângând pe suprafața sa norii rari de după furtună și frunzele tăcute ale copacilor de pe coasta dealului. Nimic nu trăda tumultul prin care trecuse — doar murdăria din blana pisoiului și tremurul ușor al trupului său ud. Pisoiul s-a tras sub o adâncitură formată la baza stâncii, unde umezeala era domolită de căldura minerală a pietrei. Ghemuit acolo, cu blănița umedā, privea lumea cu uimirea tăcută a celor care abia încep să bănuiască cât de vastă și nestatornică poate fi. În apropiere, apa limpede se scurgea liniștită spre sistemul de captare, iar în aer domnea o liniște rară, spartă doar de câte o picătură târzie ce cădea de pe ramurile încă ude. Un fâlfâit scurt de aripi — poate o pasăre întârziată — l-a făcut să tresară. Nu de frică. Ci dintr-un fel de instinct tăcut care-i spunea că ceva îl cheamă mai departe. S-a ridicat greoi, cu lăbuțele lipite de pământul reavăn și moale, și a pornit șovăielnic printre pietrele mari. În fața lui, lumina se schimba — devenea mai rece, mai aspră, cu reflexii de metal. A urmat o curbă naturală formată de teren, iar în zare au apărut traversele: bătrâne, înnegrite de ploi, întinse paralel ca niște brațe ruginite. Le-a privit o clipă, apoi a pășit între ele — cu pasul acela nesigur, dar dârz, al celor care nu știu ce-i așteaptă, dar știu că trebuie să meargă. Între linii, lumea avea altă respirație. Aerul era mai rece acolo jos, mai dens, cu o adiere de piatră udă, fier vechi și ceva vag familiar. Pisoiul înainta lent, cu boticul jos, adulmecând fiecare colț de traversă, fiecare adâncitură din lemnul umflat de ploi. Simțea praful uscat amestecat cu un iz slab de ulei, dar și ceva vegetal, ca o iarbă zdrobită recent. Mirosurile nu se amestecau, ci povesteau. Fiecare era un fir într-un țesut invizibil al locului. Un loc unde trenurile se odihneau. A ciulit urechile. Subtraversa vibra ușor — poate un sunet din depou, poate doar ecoul lui interior, trezit de atâtea noutăți. Apoi a zărit o pată de lumină, căzută oblic printre două vagoane oprite. S-a apropiat atent și a simțit în aer o aromă caldă, stranie — de piele, poate de mânecă de salopetă. Și atunci, dincolo de șine, apăru o siluetă.
Pisoiul, ud încă și nesigur pe sine, rămase nemișcat. Doar ochii i se ridicară spre umbra care-l acoperea. Omul îngenunche, lăsând geanta jos, și nu spuse nimic. Doar privi. Timp de câteva secunde, nimeni nu s-a atins de nimeni. Erau doar două forme de viață separate de o lume întreagă, și totuși strâns legate prin acel moment de tăcere. Apoi mâna se întinse — nu brusc, nu forțat, ci ca o frunză care cade într-un ritm pe care vântul îl cunoaște mai bine decât noi. Pisoiul nu fugi. Se lăsă ridicat, încet, și fu adăpostit într-un braț cald, aproape fără greutate. Bărbatul se ridică, își puse din nou geanta pe umăr, și porni spre depou.
În atelierul liniștit al depoului, printre scule, ecouri de ciocane și mirosul vag de ulei rece, bărbatul intră ținând pisoiul strâns la piept, acoperit într-un ștergar vechi, găsit la îndemână. L-a așezat cu grijă pe o pătură sub bancul de lucru, unde un colț de lumină cădea oblic printr-un geam. Lumina cădea clară printr-un geam mare, curat, care dădea spre linia secundară. Soarele se ridicase deasupra dealurilor și acoperea încăperea cu o căldură tihnită. În dreptul ferestrei, pe pervaz, stăteau aliniate câteva ghivece vechi din ceramică, fiecare cu câte o floare colorată — roșii, roz, albă — ca niște gărzi delicate. Pisoiul dormea deja, cu trupul mic lipit de o pătură groasă. Blănița lui căpătase luciu din nou, iar lăbuțele se mișcau uneori, ușor, în vis. Pe o măsuță alăturată, un bol mic cu apă proaspătă și câteva firimituri de mâncare păreau să spună: aici ești binevenit. Omul trecu pe lângă el fără zgomot. Bărbatul se aplecă ușor peste banca lui de lucru, unde tahograful zăcea deschis, ca o cutie care nu uită drumurile. Carcasa metalică fusese deja desfăcută, dezvăluind circuitele și inima tahografului — o rețea fină de trasee, contacte fragile și mecanisme de scriere termică, învăluite în praful fin al anilor trecuți. Lumina lampii cădea direct pe modulul de înregistrare, acolo unde impulsurile vitezei se traduceau odinioară în linii clare și precise. Bărbatul cerceta o fluctuație suspectă în seria de impulsuri provenite de la senzorul axului cardanic. Osciloscopul îi confirmase: semnalul pulsa cu un gol infim la fiecare rotație completă. Probabil o microfisură în învelișul magnetic sau o tensiune scăzută în alimentare — dar mai degrabă, după mirosul discret de ars, era vorba de o rezistență epuizată sub sarcină. Nu o defecțiune rară, dar una perfidă, greu de depistat fără răbdare. Cu o pensetă subțire, scoase componenta din soclul său, având grijă să nu atingă pista subțire de cupru. Așeză senzorul pe o bucată de textolit, lângă alte două piese vechi. Avea lângă el un set de șurubelnițe de precizie, o lupă cu braț articulat și o lampă cu lumină orientată exact spre placa de bază. Mâinile îi erau sigure, dar nu grăbite. Părea că ascultă fiecare reacție a aparatului: firul de cositor care se topea cu un fâsâit ușor, zgomotul plasticului îndoit ușor pentru accesarea unei piste ascunse. Pe masa laterală, un osciloscop vechi clipea cu grație, învăluit într-o lumină verzuiă — ca o inimă electronică ce răspundea subtil la corecțiile lui. Bărbatul nota ceva într-un carnețel pătat de timp, probabil durata impulsurilor citite sau o variație anormală de tensiune într-o zonă anume. Lucrul lui nu era grăbit, dar nici lent. Era acel timp rar și complet, în care omul și mecanismul lucrau împreună, fără cuvinte. Ochii îi căzură pentru o clipă asupra cutiei de carton. A zâmbit scurt, apoi și-a reluat treaba, ca și cum liniștea aceea firească, căldura soarelui și prezența blănosului adormit ar fi fost parte dintr-un echilibru fragil, dar perfect. Soarele intrase deja adânc în atelier, scurgându-se prin ferestrele largi ca o lumină vie, netezind muchiile reci ale meselor metalice și îmblânzind siluetele obiectelor așezate de ani în aceeași ordine tăcută. Pisoiul dormea în cutia lui improvizată, acoperit cu o cămașă pe post de pătură care nu mai mirosea a pădure udă, ci a adăpost. Trupul lui mic părea absorbit de acea liniște caldă, în care timpul nu mai avea zgomot. Omul, a ridicat colțul păturii ude să o înlocuiască, privirea i-a rămas o clipă încremenită.
Kov era un motănel de patru săptămâni, cu aerul unui spiriduș travestit în feline. Urechile negre ca cerneala contrastau cu o frunte luminată de un „M” natural, semn străvechi al regatului mâțelor și al magiei de pe acoperișuri. Blănița lui era o hartă vie—tigrată, cu pete în nuanțe de chihlimbar, cenușiu și caramel, ca niște frânturi de basm culese dintr-un apus transilvănean. Corpul era în mare parte tigrat dar lăbuțele și pernuțele erau albe și delicate, de parcă i-ar fi fost pictate cu grijă de un pictor de icoane. Ochii săi, de un verde intens sau poate albăstrii când lumina dansa altfel, păreau că văd mai mult decât prezentul—ca și cum motănelul cunoștea deja firele din care urma să fie țesută povestea. Era ca și cum cineva ar fi luat o pensulă moale și ar fi pictat în grabă un vis. Numele i-a venit înaintea oricărei gândiri: Kov.
Mai târziu, când motanul se trezi și deschise ochii lăptoși spre lumina care cobora pe perete, nu se grăbi să se miște. Rămase acolo, învelit în căldura păturii uscate, ascultând sunetele atelierului: clinchetul metalic al unei șurubelnițe, foșnetul hârtiei termice, un oftat scurt, omenesc, venit dinspre bancul de lucru. Motanul îl privea. Nu era prima oară când îl vedea. Dar era prima oară când îl recunoștea. Stătea în prag, cu ochii limpezi și coada strânsă lângă corp, de parcă întreaga lui ființă voia să asculte. Omul meșterea ceva, tăcut — cu gesturi lente, aproape muzicale. Nici o chemare, nici o promisiune. Doar o liniște plină, ca brațele deschise ale cuiva. Atunci, înăuntrul lui Kov, se aprinse o siguranță — acel fel de certitudine pe care o ai când mâinile care te ating nu doar că nu te rănesc, dar par să fi fost făcute anume pentru a te ține la piept. Iar numele s-a născut acolo, în acea clipă: Adi. Nu venea din cărți, nici din povești. Venea dintr-o atingere care ține loc de cuvinte, dintr-o prezență care te face să-ți uiți frica. Era numele unei iubiri care nu spune “al meu”, ci “mereu aici”. Și poate că, într-un alt timp, Adi fusese Adrian, om cu trecut roman. Dar Kov nu știa despre împărați sau geografie. Pentru el, Adi era acel cineva care încuie ușa în urma ta nu ca să te țină înăuntru, ci ca să nu pătrundă frigul. Era vocea aceea joasă, care rostește numele tău chiar și când doarme. Nu era un stăpân. Era începutul siguranței. Era tată și mamă, în același timp. O ființă în care îți lăsai frica și primeai înapoi tăcerea caldă care spune: „rămâi”.
Soarele după-amiezii bătea oblic prin fereastra mare a atelierului, luminând praful în suspensie ca niște licurici leneși. Kov stătuse o vreme ghemuit în cutia lui, lăsându-și blănița să se usuce în căldura moale a razelor și a țesăturii. Nu era somn, ci tihnă. Genul de tihnă pe care o simți numai când ești mic, iubit și nu trebuie să-ți pui întrebări. Când s-a ridicat, era uscat complet și plin de chef. Podeaua de beton era rece, dar aventura nu cere confort. Și-a început micul tur de inspecție, tropăind ușor, lăsând urme fine în praf, mirosind lucruri vechi și curioase. S-a furișat prin cotloane, a băgat capul în cutii cu șuruburi și s-a jucat minute în șir cu un fir de sfoară uitat sub masă. Atelierul era un univers, iar el era marele său explorator. Adi nu-l întrerupse.
La finalul programului, începu să-și strângă uneltele cu acea răbdare tăcută care nu cere aplauze. Nici el nu vorbea, nici Kov. Dar între ei nu era nevoie. Kov simți că se pregătea ceva — o plecare, un drum. Așa că, atunci când omul s-a apropiat și l-a ridicat ușor, Kov n-a protestat. Fără să știe ce urmează, s-a cuibărit în brațele lui cu aceeași încredere cu care se cuibărise mai devreme în razele de soare. Kov nu știa ce e o gară, dar îi plăcea cum sună. Când Adi l-a așezat în geanta căptușită și au pornit din depou, pisoiul a început imediat să se foiască. Își băga boticul printre fermoare, se învârtea, se lipea de căptușeală, apoi se răsucea din nou. Totul mirosea a el, a Adi, a ulei de scule și a ceva necunoscut — și tocmai acel necunoscut îl făcea să vibreze de nerăbdare. Gara se afla la poalele Munților Călimani, acolo unde Mureșul iese din defileul său și începe să curgă mai larg, mai domol. Clădirea gării, cu acoperiș de țiglă și ziduri groase, părea că așteaptă trenuri de o sută de ani — și chiar așa era. Aici începea linia care leagă Deda de Târgu Mureș, urmând fidel firul râului Mureș.
Trenul a pornit, iar Kov a fost fascinat. Ritmul roților, zgomotul metalic, mirosul de frâne și vântul care intra pe la ușile și ferestrele deschise — toate erau noi și interesante. Când au ajuns în zona Bistra Mureșului, trenul mergea atât de aproape de râu încât Kov, dacă ar fi știut ce e o apă, ar fi zis că trenul se joacă cu ea.
Pe marginea căii ferate, pădurile de brad și molid urcau în trepte spre culmile Călimanilor. Printre copaci se iveau stânci gri, cu pete albe și crăpături adânci — andezite, bazalți, gresii și calcare, rămase din vremuri în care munții fierbeau. Kov nu știa nimic despre roci, dar le privea ca pe niște jucării uriașe, așezate de cineva cu gust pentru haos. Legenda râului, dacă i-ar fi fost spusă ca o poveste cu doi frați-pisoi care s-au certat și au luat-o pe drumuri diferite, poate că ar fi clipit mai des. Se zice că Mureșul și Oltul au fost frați — fiii unei craiese care i-a crescut în două turnuri opuse. Mureșul, ascultător, a ales drumul lung, ocolind munții. Oltul, năvalnic, a tăiat direct prin stânci. Așa s-au născut cele două râuri: unul răbdător, altul grăbit. Kov, fără să știe, mergea acum pe urmele celui care ascultase. Trenul a trecut prin Brâncovenești, apoi prin Ideciu de Jos și Petelea. Casele aveau acoperișuri roșii, grădini cu meri și câini care lătrau la tren. Kov a scos un mieunat scurt, ca un „hei, ce-i acolo?”, apoi s-a ghemuit din nou, cu coada tremurând ușor de emoție. Când au ajuns în Reghin, orașul lutierilor, Kov a simțit o schimbare. Mai mulți oameni, mai multe voci, mai multe mirosuri. A strănutat scurt, apoi a privit pe geam: clădiri vechi, ateliere, și un turn cu ceas care părea că se uită la el. După Reghin, câmpurile s-au deschis. Trenul mergea mai lin, iar Kov, obosit de atâta privit, s-a lăsat pe o parte, cu urechile ciulite. Când au ajuns în Târgu Mureș, gara era sobră, cu pereți înalți și ecouri care se rostogoleau printre pași. Adi l-a luat în brațe, iar Kov a scos un mieunat scurt, ca un „hai, unde mergem acum?”
Blocul din Târgu Mureș părea să țină cerul în spinare, cu ferestrele ca niște ochi curioși, orientate atât spre pădure cât și spre centrul orașului.
Pe holul de la ultimul etaj, ușa cu numărul 27 scârțâi ca o carte veche care abia aștepta să fie deschisă. Fetița, cu părul prins într-o fundiță albastră și privirea rotundă de nerăbdare, tresări la primul mieunat.
Și atunci apăru el.
Kov.
Mersul îi era domol, aproape regesc, iar coada lui descria cercuri de fum invizibil prin aerul cald din apartament.
Kov își ridică bărbia ușor, ca și cum ar fi evaluat tăcerea, apoi i se încolăci la picioare, acceptând-o, de bunăvoie, ca pe prima ființă demnă de încrederea sa.
De sus, din cucurigul blocului, lumea se vedea mică. Kov se prelingea alene în jurul ghiozdanului turcoaz. A fost de-ajuns fetița să-l ridice ușor de bretele, că motanul s-a ghemuit înăuntru, părând gata să conducă personal traseul zilei.
Au pornit pe străzile pavate cu piatră galbenă, printre clădiri cu arcade elegante și acoperișuri colorate, care se înclinau parcă ușor la trecerea lor. Kov privea din ghiozdan ca un turist sofisticat, dar lăbuța i se foia de la atâta entuziasm reținut.
Când au ajuns în fața Palatului Culturii, Kov n-a mai avut răbdare: a sărit direct din ghiozdan și a zbughit-o printre trepte, unde a început să se rostogolească pe dalele netede, ca într-un dans artistic.
— Hei, domnule portar! E permis accesul motanilor cu mustăți regale? a strigat fetița râzând.
Kov s-a oprit pentru o clipă, și-a întins gâtul cu demnitate și a miorlăit lung, de parcă ar fi anunțat că susține chiar el recitalul de pian din sala mare.
În Piața Trandafirilor, au dat peste o trupă de porumbei serioși, adunați în jurul unei tufe de flori roz.
— Voi sunteți grădinari sau degustători? a întrebat Kov, apropiindu-se cu pași teatrali.
— Ambele. Dar fără blană și lăbuțe, replică unul, ridicându-se în zbor când Kov s-a aruncat în mijlocul cercului, stârnind o avalanșă de aripi și petale.
De sus, pescărușii mari și albi desenau spirale deasupra pieței, iar Kov, cu o frunză lipită de bot, se întoarse la fetiță cu mândria unui actor de comedie care cucerise orașul.
Pe traseu au urcat și scările Rákóczi, unde Kov s-a oprit brusc.
— Te-ai blocat? a întrebat fetița.
— Nu, doar îmi aleg cu grijă pasul legendar, răspunse el și a urcat câte două trepte dintr-o săritură, ca un maratonist cu coadă.
La Zoo, fetița a scos o punguță cu pufuleți, dar Kov părea prins de un miros tainic de după garduri. Dintr-un colț de tufiș a apărut o vulpiță curajoasă, cu blană scorțișoară și o privire isteață.
— Nu te temi de garduri?
— Gardurile sunt doar pentru cei care nu au talentul conversației, spuse Kov și se prezentă solemn. Într-o clipă, erau deja prieteni de poveste.
Ajunși în Cetate, zidurile păstrau umbră și memorie. Ruinele bine conservate răsăreau printre tufe de maci care scânteiau în roșu crud.
Kov a zbughit-o printre arcade, apoi s-a oprit în fața unui arici, care tocmai ieșea molcom dintr-o scorbură din zid.
— Șșșt. Ce-i cu agitația? Macii se scutură de la pași gălăgioși, bombăni el.
De pe o ramură a coborât o veveriță cu o panglică legată la coadă, care îl privi sever:
— Aici nu se aleargă. Aici se visează cu ochii deschiși.
Kov a încercat să pășească silențios, dar coada i s-a agățat într-o iederă și a căzut într-un foșnet mare, răspândind un mic nor de petale. Curtea a izbucnit în râsete, iar Kov, întins pe spate, a ridicat o lăbuță:
— Spectacol reușit! Macii au fost decorul perfect. Mulțumesc, mulțumesc!
Pe drumul spre casă, Kov s-a ghemuit în ghiozdan, cu o petală roșie prinsă de ureche și un zâmbet mic cât o virgulă.
— Îți place orașul nostru, Kov? întrebă fetița.
— Nu e oraș. E scenă de film, bibliotecă de vise, și pat de pisoi, răspunse el somnoros, trăgând ușor fermoarul cu lăbuța.
A două zi nici nu se așezase bine ghiozdanul pe iarba de lângă aleea pietruită, că fermoarul s-a tras singur, scurt, hotărât. Kov a ieșit direct, cu lăbuțele întinse, spatele arcuit și un căscat lung cât o după-amiază.
— „Mda. Par a fi din nou sâmbătă,” mormăi el, privindu-se scurt în luciul telefonului lăsat pe pătură.
Zona Weekend vuia. Nu tare — dar viu. Un termos căzuse și curgea, un copil în papuci alerga după o minge care nu voia să se oprească, trei părinți vorbeau deodată în tonuri diferite. Aerul mirosea a iarbă, apă, mâncare și spray împotriva insectelor.
Kov înaintă cu mers apăsat, ca și cum făcea inspecție. O libelulă i-a trecut la un centimetru de ureche. A ridicat sprânceana, dar nu a avut altă reacție. Când a ajuns la marginea canalului Turbinei, s-a oprit brusc.
S-a așezat. Un picior pe piatră. Unul în apă. S-a uitat lung, apoi a făcut o grimasă filozofică:
— „Rece. Dar sincer. Ca toate apele bune.”
Fetița, tolănită pe pătură, l-a urmărit cu coada ochiului.
— „Să nu sari azi. Hai să avem o zi simplă.”
Kov nu a promis nimic. Dar s-a întors lent, cu mustățile fâlfâind, și s-a băgat înapoi în ghiozdan, lăsând doar urechile afară. Din poziția aceea, a evaluat totul. Canalul. Mirosul de vară. Zgomotul moale al plasticului care scârțâia undeva în spate. Aerul.
Din canal se auzi un „plosc!” molcom, apoi bătaia ritmică a aripilor ude. Kov a ciulit urechile.
— „Începe parada...” mormăi el, fără să se miște.
Trei rațe cu gât lucios alunecau pe luciu în linie, ca într-un marș lent. Una se opri aproape de mal și îl privi scurt pe motanul tolănit.
— „E clar. M-au găsit. Azi nu mă mișc. Dar le pot judeca stilul de înot,” continuă Kov.
Pe celălalt mal, un copil fluieră pe două tonuri, iar câinele de lângă bancă ridică o ureche, dar n-avea chef de reacții.
Și atunci au început broaștele.
Nu brusc, nu gălăgios. Mai întâi una, apoi trei, apoi un cor rotund.
Kov a scos capul cu totul din ghiozdan. Privirea lui s-a dus către stuf, apoi spre apă, apoi undeva mai departe, înspre Mureșul cel lat.
— „Concert de seară. La broaște nu se dau bilete. Dar nici nu pleci până nu se termină.”
Fetița și-a tras pălăria pe ochi. Kov s-a întins în ghiozdan. De sus, salcia cobora tăcut. De jos, canalul reflecta cerul în valuri mici.
Felinarele trimiteau umbre lungi pe pietriș. Kov cobora în spirală, cu umerii înainte și spatele întins ca o panglică.
S-a oprit în dreptul unui leagăn. A întins o lăbuță — nu ca să urce, ci să cerceteze. Lemnul era cald.
A întins gâtul. S-a curbat. A căscat cu botul larg, apoi s-a lăsat jos pe labe, dar numai un pic — cât să-și arcuiască spinarea spre în sus, în forma exactă a unei întrebări.
Apoi s-a lăsat complet. Lăbuțele din față în față, lungi, ca niște linii trase cu un creion. Coada i s-a dus lateral, apoi a revenit, ușor, în spatele unei urechi.
Și când a saltat in leagăn, n-a fost tresărire. A fost o curgere continuă — ca și cum lemnul îl aștepta deja în forma lui. S-a prelins. Și s-a întins iar. Tot.
Capul sprijinit pe margine. Ochii întredeschiși. Coada ieșind exact cât să se legene în ritmul propriului sunet.
După-amiaza se topea domol peste Platoul Cornești. Aerul mirosea a iarbă tunsă recent, a vată de zahăr și a urme de pași grăbiți. Dinspre Zoo răzbătea, vag, răgetul unei feline leneșe, iar urcușul asfaltat până la pădurice zumzăia de pași de copii și roți de trotinete.
Kov stătea în vârful unei bănci de lemn, cu lăbuțele din față perfect aliniate și privirea fixată spre spațiul de joacă. Copiii alergau printre leagăne, tobogane și structuri în formă de cuburi uriașe, colorate în roșu, verde și galben, unite prin poduri joase și scări late din lemn texturat.
— „Azi e zi de vânătoare,” își zise Kov în gând, foindu-și ușor coada.
— „De cornuleț sau de atenție. Ideal, ambele.”
Se strecură printre picioarele unui grup de băieți care aruncau o minge de cauciuc între turnuri. Urcă scările late cu pași calculați și se așeză pe o platformă de lemn de unde se vedea toată forfota.
La margine, între două cuburi de burete galben și o umbrelă de soare, ochiul lui Kov zări mișcarea decisivă: o bucată de plăcintă cu brânză, căzută în iarba moale.
— „Mișcare laterală. Apropiere joasă. Evaluare tactilă și gustativă,” murmură el, coborând printr-un tunel de plastic roșu, în stilul clasic al tuturor exploratorilor cu blană.
Când se apropie, o fetiță în rochiță cu buline îl observă.
— „Ești tu iar, mustăciosule. Ai venit la joacă sau la gustare?”
Kov îi răspunse cu un tors scurt, apoi își înfipse lăbuțele lângă prada lui. O adulmecare. O mușcătură. Confirmare.
Din ramura unui fag apropiat, o veveriță coborî fulgerător, oprindu-se pe un stâlp de iluminat.
— „Din nou în formă, motane?”
— „În joaca urbană, învinge cine are nasul limpede și lăbuțele curate,” răspunse Kov, lingându-se rapid.
De pe aleea principală, un biciclist trecu încet, clopoțelul lui scurt scuturând umbra după-amiezii. Kov se tolăni pe burtă, între cuburi, cu ochii la copii, la cerul ușor roșiatic și la veverița care făcea sărituri de antrenament între crengi.
Când soarele începea să se lase peste pădurile din jurul Platoului Cornești, iar umbrele lungi se întindeau peste iarbă ca niște panglici de catifea, aerul devenea altfel. Mai atent.
Kov stătea cocoțat pe un stâlp de lemn din zona de joacă și simțea schimbarea. Copiii începeau să-și strângă mingile, părinții împătureau păturile, iar cățelușii obosiți se trăgeau la umbră, cu limba afară.
Dinspre poteca ce ducea spre liziera pădurii, s-a auzit o foșnitură gravă. Asumată. Trei siluete se desprindeau din umbră: o ursoaică masivă, cu mers calculat, urmată de doi pui mai rotofei, pășind cu stângăcie, dar foarte hotărâți. Trecuseră prin iarba înaltă fără teamă, ca niște localnici care doar verificau starea locului.
Kov se dădu jos ușor, foindu-se după o bancă, iar veverița de mai devreme sări imediat pe stâlp.
— „S-au întors,” șopti ea. „Vin uneori la ceas de seară. Nu cer nimic... doar se uită.”
Ursoaica s-a oprit la marginea platformei de joacă, ridicând botul. Simțea urmele zilei: porumbul prăjit, mirosul de pufuleți, pașii de copii amestecați în pământul cald. Puii au încercat să se urce pe un buștean decorativ, dar unul s-a împiedicat și a căzut pe spate.
— „Ai văzut?” murmură Kov, zâmbind. „Antrenament. E un început.”
Veverița se uită lung.
— „Dar oamenii se tem. Le pun afișe: ‘Atenție, urși în zonă!’”
Kov înclină capul.
— „Poate că și urșii au un afiș invizibil: ‘Atenție, civilizație în pădure.’”
Familia de urși a stat câteva minute, apoi s-a întors cu aceeași demnitate cu care venise. Lăsând în urmă doar iarba călcată în liniște și un amurg cu inima mai mare.
Sub frunzele groase și nucii bătrâni ai parcului SubStejeriș, toamna venise ca o înțelepciune caldă. Aerul mirosea a pământ reavăn și nuci zdrobite, iar lumina de după-amiază se strecura timid printre ramuri cu blândețea unui gând.
Kov pășea printre aleile uscate, cu mers lent, mai rar jucăuș. Crescuse. Mustățile îi erau mai lungi, ochii mai tăcuți, blana mai des, lucind ruginiu în lumina filtrată. Nu mai urmărea fluturi. Acum urmărea urme. Mirosuri. Gesturi.
Într-o după-amiază cu nori scămoșați și ghinde umede care loveau pământul ca niște tobe discrete, Kov zări o siluetă. O pisică tigrată, elegantă, cu ochi aurii și corp de panteră. Nu s-au atins. Doar s-au privit. Lumea tăcu.
Și din acea tăcere, izbucni freamătul: un lătrat crunt, rupt din adâncul pădurii. Un pitbull masiv, scăpat probabil de la zona de dresaj a parcului, alerga spre ei cu botul umflat de spumă și coada tăiată scurt. Nu avea stăpân. Doar furie.
Pisica tresări și sări pe o ramură joasă, dar câinele deja zvâcnea cu salturi crude. Kov nu a fugit. A mușcat din instinct, tăios și fără zgomot. S-a aruncat pe câine din lateral, exact cât să-i distragă atenția.
Câinele a fost chemat înapoi de cineva — o voce omenească, nervoasă. Și liniștea s-a așezat din nou, ca o pătură prăfuită.
În capătul parcului, aproape de observatorul din lemn, acolo unde aleile încolăcite duc spre culmi tăcute, cei doi pisici s-au regăsit. Pe balustradă și-au împreunat cozile. O atingere scurtă, ca un legământ.
Sub ei, orașul Târgu Mureș părea adormit, cu acoperișurile blânde și luminile rare aprinse ca niște licurici cuminți. În jurul observatorului, frunzele foșneau în ritmul unei inimi care abia învăța să bată pentru altcineva.
Pisica tigrată se întinse încet pe balustradă, lăsând capul să-i cadă ușor peste lăbuțele din față. Kov se așeză lângă ea, iar cozile lor — răsucite, mângâiate de vânt — rămâneau unite. Aerul rece al serii îi lega prin acel fel de tăcere pe care doar toamna o permite: o tăcere densă, adâncă, aproape caldă.
Din adâncul pădurii se auzi o bufniță. Kov deschise ochii, o clipă.
Și au rămas acolo. Până când cerul a pierdut culorile și a păstrat doar stelele. Până când vântul s-a transformat într-o adiere joasă.
Pentru prima oară, Kov dormea sub cer, nu pentru că nu avea unde... ci pentru că găsise o nouă căutare.
Nu de adăpost. Ci de împreună. Nu mai era motanul adormit în ghiozdan, nici acela care torcea printre cuburi, ci o prezență tăcută care învăța să stea locului pentru altcineva.
Pisica tigrată, lipită ușor de el, îi mișca din când în când vârful cozii. Kov nu știa dacă era vis, dar simțea cum pieptul i se mișca în același ritm cu al ei. Ca și cum două respirații învățau să bată la unison.
În lumina caldă a apusului, fetița pășea încet printre aleile Parcului SubStejeriș, cu pașii mici și ușor nesiguri, ghiozdanul atârnat pe un umăr și o eșarfă înflorată fluturând ușor la gât. O zărise pe pisica tigrată cu o zi înainte, dar nu fusese sigură. Azi, însă, îi văzuse clar — pe amândoi.
Kov stătea pe o balustradă de lemn, aproape nemișcat, cu lăbuța dreaptă sprijinită ușor de spinarea pisicii. Nu o privea pe fetiță. Sau poate că o simțea, dar nu voia s-o înfrângă cu o privire grea.
Fetița și-a dat seama că Kov nu mai era același motan care adormea în ghiozdanul ei sau care torcea seara pe pervazul ferestrei. Crescuse. Se schimbase. Nu într-un mod trist, ci firesc. În ochii lui nu mai era dependență, ci alegere. Iar în felul în care stătea lângă pisica aceea tigrată — liniștit, stabil — era un fel de frumusețe pe care fetița abia acum o înțelegea.
Apoi s-a întors. A ieșit din parc cu spatele drept, purtând în spate nu doar ghiozdanul, ci și lecția simplă și puternică pe care i-o lăsase Kov:
Uneori, dragostea înseamnă să recunoști când cineva și-a găsit locul, și să-l lași acolo, cu bucurie.
Această poveste a fost inspirată de un pisic adevărat, care a trăit, a iubit și a crescut în inima unui om. Kov s-a născut din amintire — și a prins viață cu ajutorul imaginației, emoției și conversației. Povestea a fost scrisă de mine, cu sprijinul Copilot.
0 comentarii:
Post a Comment